#CevaDiferit

Mi-ar plăcea să ne luăm o scurtă pauză astăzi și să ne gândim la copilul nostru interior.

De ce spun acest lucru? Văd tot mai des copii plângând și părinți care le ignoră emoțiile. ,,Nu mai plânge atât, ești ca o fetiță.” ,,Las’ că nu te doare așa de tare.” Vă puteți imagina cum se simte acel copil când nu găsește sprijin de la omul care ar trebui să îi fie, fără doare și poate, model în viață. Ca ei, poate am fost și noi odată – copii neajutorați ce căutau siguranța în brațele părinților. Uneori nu am găsit-o. Ne-am simțit criticați pentru cine suntem. Am căutat iubire, iar în ochii noștri de copil – am fost abandonați.

E simplu să spunem azi, cu mintea de adult că nu a fost așa. Doar fiecare părinte vrea tot ce e mai bun pentru copilul său (cu excepția unor cazuri speciale care îmi frâng inima, dar nu îmi doresc să le detaliez aici). Noi știm că părinții ne-au vrut binele, că așa au fost și ei învățați. Pe vremea lor nu erau n cursuri de parenting și cărți de dezvoltare personală. Mulți dintre părinții noștri au crescut în perioada comunismului, într-un mediu nu tocmai okay. Noi putem vedea azi de ce ei au reacționat și poate încă mai reacționează așa cum au făcut-o. Ne e ușor să înțelegem, însă cu mintea de copil ne simțim triști, singuri, abandonați, neînțeleși și criticați. Într-un cuvânt – neiubiți.

La copilul nostru interior deseori nu a ajuns mesajul că cineva îl iubește. Tocmai din cauza unor momente mici de genul celor de mai sus. Noi ca adulți știm mai bine… dar noi ca și copii plângem în interior că nu e nimeni acolo să ne ia în brațe. Dacă o face, tot nu știe cum să ne liniștească.

Ce putem face, dacă trecutul oricum nu se mai poate schimba?

Cred că am găsit o soluție la această problemă – să dezvoltăm o relație cu copilul nostru interior. Să fim noi astăzi ceea ce părinții noștri nu au știut cum să fie – adulții responsabili care își ajută copiii. Să fim noi cei care spun ,,te iubesc; indiferent de ceea ce simți, totul va fi în regulă; haide să te iau în brațe”. Astfel, copiii învăța să fie puternici, iar fiecare greșeală va deveni o lecție de viitor pe care o vor păstra cu demnitate în suflet. Nu îi vom condamna pentru ceea ce simt, ci dimpotrivă îi vom încuraja să învețe.

Din dorința de a fi și mai specifică, o să detaliez cum m-am reconectat eu însămi cu copilul interior. I-am scris o scrisoare, amintindu-mi cât de trist și singur s-a simți în unele momente. M-am gândit ce i-aș spune dacă aș fi eu, cea de astăzi, mama ei.  Am descoperit în acest mod lucruri noi – cum ar fi că îmi pot iubi copilul necondiționat. A fost emoționant, a fost greu, a fost dureros… dar a fost vindecător.

O scrisoare cred că poate fi un pas înainte pentru oricine simte că exprimarea prin cuvinte ajută. Adevărul este că o relație reprezintă mai mult de atât. Drept pas spre viitor, mi-am promis să mă reîntorc mereu la acel copilaș speriat. Să văd de ce are nevoie și ce vrea să simtă.

Uneori putem vizualiza momentele care ne-au rănit. Ne putem imagina cum lângă acel copilaș, venim noi din viitor, cei care știm mai bine. Îl putem lua de mână și să îi spunem ,,haide cu mine, să lăsăm trecutul în spate și să trăim o viață mai bună; împreună suntem mai puternici.”

Vă încurajez să încercați aceste exerciții terapeutice și apoi să îmi spuneți dacă au funcționat.

Vă îmbrățișez!