#CevaDiferit

Cel mai probabil cu toții ne-am simțit la un moment dat triști sau poate singuri. Durerea era atât de puternică încât ne atingea fiecare parte din ființa noastră. Voiam să fugim, dar nu aveam unde. Demonii care ne bântuiau se aflau în interior. În acel moment ne-am fi dorit să avem o altă viață, să trăim într-o altă lume, să fim cu totul altcineva. Așa că am făcut lucrul obișnuit – ne-am luptat cu durerea. Am devenit soldați pe frontul de război, aruncând cât mai multe gloanțe, fugind, căutând adăpost… doar, doar, să nu ne prindă și să fie nevoie să facem ceea ce ne sperie cel mai mult – să simțim.

Am fost învățați de când eram mici să evităm emoțiile ,,negative’’, să ne condamnăm pe noi pentru suferință, să ne criticăm pentru a ieși din ,,cursă”. Făcând toate aceste acțiuni nu ne-am dat seama că ne închideam, de fapt, într-o capcană. Emoțiile sunt menite să vină și să plece. Ele ne transmit mesaje. Sunt niște mici mesageri care vor să își livreze bilețelul, iar apoi să își ia tălpășița. Lupta noastră continuă cu ele, ne face să pierdem din vedere ceva important – mesajul. Nu ne putem schimba dacă blocăm comunicarea dintre noi și vehiculul schimbării – emoțiile.

Am observat acest lucru pe propria piele. Zilele trecute mă luptam cu un sentiment adânc de durere. Fiecare moment din zi părea un chin și nu îmi mai doream să mă ridic din pat… dar apoi, după ce am început să scriu câteva rânduri în jurnal, am realizat că durerea nu era aici să mă tortureze, să îmi spună că nu merit iubire din cauză că mă simțeam respinsă. Nicidecum. Durerea era aici ca să mă învețe ce înseamnă umilința. Să mă facă mai înțeleaptă. Să mă ajute să mă conectez mai bine cu oamenii din jurul meu și cu imperfecțiunile lor.

Ca și voi, am încercat să fug în toate părțile, dar pereții mă strângeau. În schimb, după ce am îmbrățișat lecțiile pe care această emoție mi le oferea, am simțit pace. Am învățat să apreciez fiecare rază de soare, buburuză sau micuță insectă… dar cel mai important, am învățat să mă apreciez pe mine chiar și dacă nu eram perfectă. Am înțeles că viața nu este mereu roz, că nouă ne place să ne creem imagini perfecte despre cum e realitatea, iar acest fapt ne împiedică să apreciem clipa prezentă și oamenii minunați care ne sunt alături.

O să vă las pe voi să trageți concluziile. De acum încolo mi-am dat seama de un lucru – emoțiile sunt cei mai buni prieteni ai noștri… și în loc să ne criticăm constant fiindcă le avem, am putea să le luăm în brațe ca pe niște mici copii și să le întrebăm cu blândețe ,,de ce ai nevoie azi?’’.