Data: 12.03.2020
,,Nu contează ce spun ei. Contează ce simți tu.’’
Îmi place să fiu în lumina reflectoarelor. Nu îmi place să îmi asum responsabilitatea. Prefer să mă dezic de acele decizii care sunt mai puțin validate de exterior și să mă critic pentru greșelile pe care le fac. De curând, am intrat într-un ,,downfall’’. Era ca o prăpastie . În fiecare zi mă criticam mai aspru decât ar fi făcut-o orice dușman, iar partea autentică rămânea în fundal. Uneori se făcea remarcată, dar nu suficient de mult. Cine să o asculte? Eu eram prea ocupată – să mă critic pe mine:
,,Mi-am distrus viața. Sunt un eșec total. Fac doar umbră pământului. Nici măcar nu pot sa scriu. Am și eu acolo câteva idei proaste. Nu cred că o să îmi vină una inteligentă.’’
Totuși, cumva, în acest ,,downfall’’ și trăind toată durerea am realizat ceva – am realizat că era mult spațiu. Atunci când vocea critică din interior se calma, ajungea cumva la suprafață acel sine autentic, partea din mine care știa că e nevoie să facă ceva diferit. Nu diferit în felul în care se gândeau ceilalți, ci diferit pentru mine. Degeaba mă gândeam eu la schimbări exterioare, adevărata schimbare putea veni doar din interior, în momentul în care îmi asumam consecințele faptelor mele. Aveam de gând să fac acest lucru. Mi-am zis: ,,STOP!’’ la acea critică. Am stat puțin și am tras aer în piept. Apoi mi-am spus: ,,îmi asum, îmi asum că mă critic pe mine și intru în același joc; o să merg la terapie; nu e sfârșitul, e doar începutul; niciodată nu e prea târziu să te schimbi și întotdeauna poți face altă alegere.’’
Am mers. Mi-am asumat decizia. Din momentul în care am intrat pe ușă, voiam să fug. Am rămas în cabinet. Am rămas și mi-am asumat tot ansamblul ce mă compune. L-am găsit pe SPOTLIGHT, noul meu prieten cel mai bun. SPOTLIGHT e acel ecran pe care se proiectează filmele în cinema, el alege ce parte pune în lumina reflectoarelor (vezi poză). Pe ecranul meu se proiectau luptele dintre criticul interior și sinele autentic. SPOTLIGHT putea oricând să observe ce se întâmplă și să schimbe dinamica – să dea mai multă putere de exprimare sinelui autentic în fața criticului interior, doar că nu o făcea. Nici măcar nu realizasem cât de multă putere avea acea parte din mine. Acolo era, de fapt, curajul de a schimba ceva. Eu decideam ce parte pun în lumină și cui îi dau putere până la urmă. Eu alegeam pentru mine.
Puteam să mă exprim autentic sau puteam să trăiesc veșnic sub umbrela criticului interior, a vocilor celorlalți care știau mai bine cum să îmi trăiesc viața. Am ales să pun mai multă lumină pe ce era cu adevărat în interior și nu pe a le face pe plac altora. Mulți probabil aveau să mă dezaprobe, dar nu mai conta. Eu contam mai mult. Îmi asumam responsabilitatea pentru cine eram și pentru ceea ce gândeam.
M-am ridicat în picioare. Voiam să îi citesc terapeutei mele tema de data trecută. Mi-a cerut să îmi găsesc o poziție corporală de asumare a responsabilității. Toată frica din interiorul meu urla: ,,acum vreau să fug; nu știu răspunsul la această întrebare’’. Chestia aceasta cu corpul mă enervează maxim. ,,Ascultă-ți corpul’’ (ochi peste cap). Eu nu prea știu ce înseamnă să îmi ascult corpul.
Nu am fugit. Am rămas acolo. Am găsit până la urmă o poziție. Era cu fața spre ușă. Am citit tot ce aveam scris din sinele meu autentic. Îmi asumam cuvintele. Îmi asumam tot, dar era incredibil de greu pentru cineva care a reprimat un preambul de sentimente.
Cumva, în tot zbuciumul meu interior, am găsit curajul să îmi exprim sinele interior mai mult decât o făceam vreodată – în terapie – și ulterior, cu ceilalți. Aveam să fiu eu. SPOTLIGHT urma să mă ajute cu această decizie. Corpul avea să mă ghideze, iar scrisul urma să îmi fie compas. Iubeam metaforele, poate că și eu deveneam una, acum, când eram, cu adevărat, autentică.
Cu mare drag,
Mădă ❤
#CevaDiferit 
Lasă un comentariu