#CevaDiferit

Voi începe acest text prin a-mi cere scuze pentru lipsa lirismului. Acesta nu s-a manifestat în ultimii ani decât prin limbajele de programare. Oricum, voi face acest exercițiu, deoarece cred ca e benefic pentru copilul din mine, pentru adolescenta din mine, pentru semi-adultul din mine și sper că și din tine.

Să începem: ,,ai simțit vreodată un mic puseu al tristeții care se numește anxietate?’’ (Așa o definesc eu, te rog, nu mă contrazice, o fac eu îndeajuns). Eu da. Simt asta de aproape o săptămână. De când a fost declarată pandemia simt o continuă panică, care mă copleșește. Mă înspăimântă imprevizibilul,  care se ascunde în fiecare știre pe care o citesc. Știre în care apare o nouă persoană infectată. Știre care mă face sa mă gândesc la faptul că mâine aș putea urma eu.

Acum, te întreb altceva: ,,ai încercat sa îi oferi minții tale un concediu?” Are un full- time job care, vorba aia, nu se plătește îndeajuns de bine.

Eu am încercat azi să îi dau minții o pauză și a fost mișto. Pe lângă treburile cotidiene, care implică și lucratul de acasă, am decis să mă uit prin vechiul jurnal. Mi-am dat seama că eram foarte grăbită și parcă așa sunt și acum. Mă grăbesc să termin de mâncat, mă grăbesc să termin serialul, mă grăbesc acasă….mă grăbesc să îmbătrânesc. Mereu o fac și uit să mă bucur de ziua de azi, să fiu recunoscătoare pentru sănătatea mea, pentru familia mea și pentru toate momentele bune sau rele, ce mă ajută să mă dezvolt.

A fost mișto azi. M-am oprit și m-am întrebat ce vreau de fapt. Am făcut o listă: un apartament nou, o mașină, un job mai bine plătit. După multe momente în care cred că mi s-a blocat mintea de la atâtea calcule matematice necesare descoperirii sinelui, am ajuns la o concluzie: vreau doar să mă plimb în parc într-o zi însorită de primăvară sau să beau o cafea alături de părinți ori, de ce nu, să stau pe o bancă lângă prietenul meu, uitându-ne la statuia lui Matei Corvin. Să stau câteva minute la telefon cu acei prieteni care mă enervează și de care mi se face dor.

Vezi tu, eu chiar cred că suntem niște ființe prea complexe pentru a fi mulțumite, și totuși, dacă am face cel mai mic efort probabil că nici nu ar mai exista în dicționar cuvântul “anxietate”. Hai să încercăm să ne bucurăm mai des de lucrurile mărunte – e prea mare coada în sectorul cu oameni triști.