#CevaDiferit

„După 3 ani de psihologie și un semestru de formare în psihoterapie am învățat foarte multe lucruri interesante. Să nu fac greșeli. Să citesc gândurile. Să mă uit în ochii cuiva și să îi spun povestea de viață.” – declarație făcută de Mădălina Dan absolut niciodată

 

 

Acum hai să trec la partea serioasă. Nu e chiar așa cum ți-ai imagina. Nu am pelerina invizibilității din Harry Potter, abilități telepatice sau superputerea de a fi perfectă (deși mi-aș dori). Nu, nu. Am în spate 3 ani de facultate în care am învățat despre domeniile mari ale psihologiei, iar acum, la master mă specializez pe ce mă interesează. Fac formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală și chiar îmi place. Mă ajută să evoluez.

La întrebarea dacă îți pot citi gândurile, răspunsul meu este ,,nu’’. Ce pot face, în schimb, este să îmi dau seama de modurile mai puțin inspirate de a gândi și acționa. Nu citesc în stele sau în zațul de cafea, ci am anumite cunoștințe în spate. Nu sunt chiar așa specială. Am învățat tehnici validate științific în facultate. Sper ca după ce termin masteratul să îmi deschid cabinetul meu și să pot practica psihoterapie.

Cum am învățat tot ce știu? Ei bine, m-am documentat mult. Facultatea a fost o parte importantă (despre ea voi vorbi data viitoare), dar au fost și alte lucruri care m-au ajutat să mă dezvolt. Am făcut voluntariat să fiu cât mai aproape de oameni și să interacționez cu ei. M-am implicat în proiecte artistice legate de poezie sau scris. Am făcut 2 ani practică la psihiatrie. Am lucrat într-un call center și am făcut un internship – toate legate de interacțiunea cu ceilalți. M-am dus la terapie la începutul anului 3 de facultate. Am considerat că cel mai important lucru pentru un psiholog este să aplice ce învață și nu să citească doar din cărți. Acum, la master, încerc să aplic și mai mult pe mine fiecare tehnică. E greu. De multe ori, îmi dă bătăi de cap și nu sunt nici eu perfectă. O mai dau în bară uneori. Indiferent de câte cunoștințe teoretice am, viața mă mai și surprinde.

La fel ca oricare dintre noi, uneori îmi e frică. Îmi e greu să schimb în câteva zile tipare bine înrădăcinate. Am o voce critică în interior pe care o gestionez cu greu. Îmi doresc să am o lume pe placul meu și să nu greșesc în relații. Deși pare că mă deschid ușor, sunt foarte sensibilă și cu adevărat, mă sperie să fiu vulnerabilă.

Aș vrea să te mint, dar nu pot. Sinceritatea e una dintre valorile mele și încerc să o respect (pe cât posibil).

Doar pentru că fac psihologie, acest lucru nu mă face să fiu lipsită de greutățile unei ființe umane. Nici un psihoterapeut sau, mai bine zis, viitor psihoterapeut nu e perfect. Mulți terapeuți merg la rândul lor la terapie, pentru că se simt exact ca fiecare dintre noi. Indiferent cât de multe înveți legat de această meserie, mereu mai există ceva nou de aflat.

Suntem cu toții oameni și încercăm să facem lucrurile cât putem de bine. Psihologii nu schimbă, prin puterea divină, vieți. Terapia presupune lucru de echipă.

Nu e ca și cum duci mașina în service, o lași acolo și apoi vii după ea. E nevoie să depui efort, să fii constant, să îți faci temele pe care le primești. A fi terapeut poate însemna multe, dar niciodată să nu fii om, să nu fii vulnerabil. Toți cei care cred în mitul unui terapeut Dumnezeu se înșală amarnic. Nimeni nu are toate răspunsurile. Toți avem limite umane.

Simt nevoia să spun acest lucru pentru că am impresia că oamenii pun psihologii pe un piedestal și așteaptă adevăruri absolute de la ei. Așteaptă perfecțiune.

Așa ceva nu există.

Din acest motiv, eu te încurajez să fii mai empatic și să nu rupi din celălalt experiențele firești și greutățile unei ființe umane, indiferent de domeniul în care profesează.

Cu mare drag, Mădă ❤

Notă*: Dacă acest articol te-a mișcat,

Dă-l mai departe,

Să fie și altul inspirat! 🙂