#CevaDiferit

Introducere

Următorul articol este despre o experiență personală pe care am avut-o în liceu, când mă aflam în clasa a 10-a. Mi-a luat destul de mult să o procesez și să o pun într-o formă adecvată pentru a fi prezentată. Vreau să menționez că acest articol nu conține date sau statistici despre depresie, deși știu că multă lume se confruntă cu această problemă, mai ales după pierderi sau despărțiri. Dacă te regăsești și crezi că ai anumite similarități, recomand cu căldură să apelezi la un specialist, să vorbești despre lucrurile prin care treci și să ceri ajutor de la oamenii care îți sunt aproape.

Acestea fiind zise, mai jos găsiți experiența mea personală cu depresia.

Depresia – o experiență personală

,,Depresia mea e alb pe alb, nu am nici un punct de reper. Depresia mea e ploaie și spun ploaie pentru că atunci când mă uit la asfalt văd cum cad picăturile pe el. Așa mă simt și eu – ca asfaltul care în loc să fie inundat de picături e inundat de emoții negative, de gânduri despre cum am eșuat lamentabil în viață pentru că el nu mă iubește, de idei pesimiste precum aceea că nu voi însemna absolut nimic pentru nimeni.”

Nu voi spune că depresia e ușoară sau că există un leac magic pentru ea, dar pot spune, însă, că am fost în depresie în liceu. Când eram în clasa a 10-a. 

Pot spune că m-am îndrăgostit și l-am iubit pe acel băiat mai mult decât m-am iubit pe mine. Povestea face ca el să îmi frângă inima în mii de bucăți din emoții sau lucruri neprocesate, nesiguranțe, confuzii și câteva sentimente pentru alte fete. În linii mari, el mi-a frânt inima, dar nu pentru că era un om rău sau pentru că nu ținea la mine, ci pentru că m-a apreciat mai mult decât să mă mintă că simte un lucru pe care nu-l simțea, pentru că a avut îndeajuns de multe valori pe care să și le respecte și pentru că a pus prietenia noastră deasupra unui lucru care ne-ar fi rănit pe amândoi. 

După despărțire, am intrat în depresie, fiindcă nu l-am pierdut doar pe băiatul pe care îl iubeam, ci mi-am pierdut cel mai bun prieten – persoana cu care puteam povesti pe coridor, cu care mergeam la voluntariat, la prăjitură, cu care rezolvam probleme la matematică, care mă încuraja să cred în mine și să aleg băieți mai okay de care să îmi placă. Cred că acest lucru m-a durut cel mai mult, nu faptul că nu mă iubea la fel de mult pe cât îl iubeam eu, ci faptul că pur și simplu nu mai exista altă persoană cu care să mă înțeleg atât de bine.

Acea pierdere m-a făcut să nu mai văd frumusețea vieții, să las zilele să treacă fără să mă implic activ în ele. Tot ce făceam era să vin de la școală acasă, să învăț și să mă gândesc la motive pentru care încă merită să trăiesc, deși găseam destul de puține. Simțeam că nimic nu mai are sens, că totul e fumuriu, că nimeni nu îmi poate lua durerea din inimă. Deși făceam voluntariat și vorbeam cu mulți oameni, nu mai simțeam că mă înțelege nimeni, nu mai simțeam că îmi găsesc locul. Uneori îl priveam pe el la voluntariat, într-o cameră în care stăteam la masă, iar el de abia mă saluta din dorința de a-mi da spațiu să mă vindec, spațiu care îmi frângea inima și mai tare.

Într-una din zile, am decis să nu îl mai privesc pentru că mă durea pur și simplu coșul pieptului, așa că am întors capul și am văzut o fereastră larg deschisă. Era acolo cerul și a început să plouă. Privind acele picături mi-am dat seama că viața mea era exact așa ca ploaia – tristă, dar în același timp senină, pe un cer alb, fără nori. Mi-a rămas imaginea în minte cu fereastra și picăturile de ploaie și atunci am înțeles că depresia mea era ploaie – picătură cu picătură îmi acapara existența, că tristețea mă scufunda în abis și că nu mai reușeam să ies la suprafață. 

Tot drumul de la voluntariat până acasă m-am gândit la imaginea ploii, m-am gândit la mine și la faptul că era singurul lucru pe care îmi doream să îl exprim – să spun despre depresia mea poetică. 

Ajungând în cameră, am aruncat ghiozdanul deoparte și nu m-am dezbrăcat de uniformă. Era totul prea urgent ca să îmi pierd noua idee. Am luat o foaie albă de hârtie și am scris și am scris, până când acea foaie albă s-a umplut de sentimentele mele de iubire, de durere, de neputință. Acela a fost primul meu eseu – Passing through the rain. Nu am știut dacă e bun sau nu, dar pur și simplu îmi plăcea cum sună, așa că i l-am dat profesoarei de engleză să îl corecteze la școală. L-a citit cu mare drag, iar ce a zis m-a surprins: ,,Nu știu de când scrii așa, dar e cel mai profund lucru pe care l-am citit de la tine. La olimpiada de engleză se cere eseu, dacă vrei să mergi.’’ 

Atunci parcă privirea mea s-a luminat și am realizat că experiența mea dureroasă nu crea doar lucruri negative. Mă făcea să fiu mai profundă decât am fost vreodată, mă ajuta să mă exprim, mă arunca în afara zonei mele de confort. Și am început să visez mai mult, să mă gândesc la faptul că mi-ar plăcea să public acel eseu, să nu rămână doar între mine și profesoara de engleză, ci să îl dau lumii în speranța că cineva se va regăsi în ploaia din mine. Singura problemă era că îmi era atât de frică. Îmi era frică să spun ce gândesc și ce simt, îmi era rușine că sufăr, îmi venea să fug și să mă ascund, nu să postez public faptul că prietenul meu cel mai bun mi-a frânt inima, iar eu plâng din cauza acestui lucru și nu doar că plâng, dar nu mai îmi găsesc sensul în viață. 

Totuși, cineva a crezut în mine. I-am spus unei persoane de la voluntariat că mi-ar plăcea să am un blog, că mi-ar plăcea să scriu și sa citească lumea despre experiențele mele, că mi-ar plăcea să inspir oameni prin lucrurile prin m-au marcat, chiar și dacă erau negative.

Frica mea, însă, era prea mare despre ce vor spune oamenii atunci când vor citi despre o fată depresivă. Ea doar a zâmbit și mi-a spus să caut blogul unei prietene pe care o avea care a fost abuzată sexual și a scris despre experiențele ei. Am căutat și mi-a plăcut tot ce am citit. Mi se părea că învăț atât de multe din lupta acelei persoane cu nedreptatea și cu iertarea unor oameni care au rănit-o peste măsură. Atunci am decis că puteam și eu scrie, puteam spune și eu prin ce am trecut. Așa că mi-am făcut blog, singură, la mine în cameră. Un blog de care prietenii mei nu știau, un blog pe care am scris despre depresie, despre durere, despre emoții, despre toate momentele în care mi-am frânt inima și despre toate momentele în care am învățat lecții prețioase. Ani de zile mai târziu, oamenii au început să aprecieze acel blog, acel loc sigur care pe mine mă făcea fericită fiindcă era locul în care puteam spune tot ce simt. 

Experiența dureroasă prin care am trecut m-a învățat să mă exprim, să caut un sens, să creez o cale, să îmi accept sentimentele, să iubesc oamenii și să îi iert. Da, am avut depresie, dar faptul că am reușit sa găsesc resursele necesare pentru a-i face fața m-a adus într-un loc în care m-am apropiat de scris, în care am ajuns să prețuiesc oameni care au trecut prin lucruri similare cu mine, în care am învățat să empatizez chiar cu persoana care îmi frânsese inima. Lecțiile învățate în urma depresiei m-au ajutat să restabilesc prietenii, să ofer noi sensuri și să creez noi oportunități. Așa că da, depresia poate fi un lucru groaznic, dar în aceiași aceiași măsură, lecțiile din ea ne pot ridica mai mult decât ne-am fi imaginat vreodată. Fără acele momente dureroase, eu nu aș fi scris, eu nu aș fi fost astăzi aici, așa că da, nu învăț să ignor trecutul, să îl ascund sub preș, ci să trăiesc în fiecare zi cu lecțiile pe care el mi le-a dat. Nu am un răspuns concret referitor la experiența despărțirii, dar știu ca am devenit mult mai puternică ulterior.

Știu că scrisul și exprimarea m-au ajutat, că oamenii din jurul meu care au fost acolo și m-au încurajat au contat enorm. Voluntariatul și implicarea în diverse activități au fost extrem de eficiente, dar mai știu ceva – faptul că am reușit să dau un nou sens experienței a contat cel mai mult. Faptul că am reușit să văd toate acele evenimente nu ca niște lucruri negative, ci ca o nouă șansă să fac ceva mai bun, ceva diferit. 

Sper ca această poveste să te ajute și să te inspire. Să te facă să înțelegi că niciodată nu e prea târziu să faci ceva diferit, să te reinventezi dincolo de cea mai mare durere. 

Vrei să afli mai multe despre depresie sau cum poți cere ajutor? Mai jos găsești o listă de resurse utile

Dacă treci printr-o perioadă dificilă sau ai pățit ceva similar, eu sper să ai curajul să ceri ajutor, să nu te lupți singur cu acești demoni pentru că oricând sunt oameni dispuși sa te ajute – terapeuți, prieteni, părinți și poți depăși mai ușor durerea. Îți las mai jos câteva resurse în acest sens: 

• Un episod dintr-un podcast de alfabetizare mintală care explică pe larg ce este depresia și câteva strategii prin care se poate depăși

• O clinică online de terapie a depresiei – https://www.depreter.ro;
• O linie telefonică gratuită care respectă confidențialitatea, în cazul în care vă confruntați cu gânduri suicidare – TelVerde Antisuicid 0800801200; mai multe informații găsiți pe site-ul: https://www.antisuicid.ro/ce-este-telverde-antisuicid/;
• În cazul în care ești student la Universitatea Babeș-Bolyai poți beneficia de consiliere sau psihoterapie gratuită în cadrul Centrului de Consiliere Student Expert și a Clinicii Universitare de Psihologie Babeș-Bolyai Cluj-Napoca;
• Site-ul I’m fine – care te ajută să cauți online un psihoterapeut potrivit pentru tine.

Susține Mișcarea Ceva Diferit!

Dacă acest articol te-a mișcat,

Dă-l mai departe,

Să fie și altul ajutat!

Cu drag, Echipa Ceva Diferit ❤