#CevaDiferit

Probabil că o să fiu judecată pentru ceea ce scriu și îmi iau libertatea de a înțelege că a posta un articol într-un mediu public înseamnă ca cineva, la un moment dat, să te judece. Cu toate acestea, nu o să mă opresc din a scrie pentru că eu cred că povestea aceasta o să ajute pe cineva – fie că va ajuta persoana respectivă să își conștientizeze tiparele toxice, să aibă mai multă empatie față de alții sau în orice alt mod, sunt fericită dacă pot să contribui măcar cu puțin la a avea o lume mai bună. Așa că, trag aer în piept și spun să începem.

Acum 2 ani de zile mi-am rănit cel mai bun prieten. Și da, a fost o chestie de context pe care o voi explica pe larg în acest articol, dar înainte de acest lucru, o să ilustrez în două paragrafe prietenia mea cu el (pentru o mai bună înțelegere a situației). 

La momentul în care l-am rănit, eram prieteni de mult timp. Din generală. Ne-am cunoscut în curtea unei biserici, când a venit la mine după slujbă și mi-a spus: ,,Hey, mi-a zis Andra (una dintre prietenele mele cele mai bune din perioada aceea) despre tine’’. Sincer, a fost puțin ciudat să vină cineva din senin așa la mine și să povestească, dar am rămas prieteni de atunci. L-am văzut în cele mai bune și în cele mai proaste momente ale lui. În depresii, în drame, în relații și înafara relațiilor. Am trăit împreună schimbări majore – tranziția la facultate, dramele din liceu și pierderea unor persoane care în timp au ajuns să fie mult prea toxice. Am fost la un moment dat împreună (scurt) în liceu și ne-am despărțit. Apoi ne-am împăcat…. și ne-am despărțit din nou (nu eram chiar okay psihologic, dar am rămas totuși prieteni). Acum, sinceră să fiu, când cineva se desparte de tine cu fraza ,,tu ești cea mai bună prietenă a mea și nu vreau să distrug această prietenie’’, nu ai cum să nu faci depresie pentru că e cel mai horror friendzone, dar nu ai nici cum să urăști pentru totdeauna persoana respectivă.

Ne-am ajutat de multe ori în liceu, el mă ajuta la matematică (cu logaritmi… și săruturi!!!; dar mi-am mărit media de la 6 la 9 deci se pune, chiar am învățat :D). Eu îl ajutam cu sfaturi despre relații și fete pentru că mereu am avut această parte de psiholog în mine (presupun). M-a susținut să dau la facultate la psihologie, chiar și dacă părinții mei nu au fost de acord inițial. Mi-a făcut rost de niște cărți de la o fată cu care ieșea la momentul respectiv și o să fiu pentru totdeauna recunoscătoare. Apoi, după ce am intrat la facultate, ne-am ajutat cu tot ce puteam prin Cluj. Ne-am cunoscut reciproc prietenii, colegii de cămin, ne-am susținut să mergem la terapie, să devenim oameni mai buni, să avem proiecte personale și să ne depășim limitările pe care le aveam. Ne-am ajutat în facultate să ne dăm licențele, să intrăm la master, să terminăm și să ajungem să avem un loc bun de muncă. Am fost la absolvirea lui și el la a mea. Ne-am făcut cadouri personalizate. Am fost la petreceri, concerte, ieșiri împreună cu alți prieteni. Am pornit Mișcarea Ceva Diferit împreună. Proiectul nostru personal. Și o să spun cu cea mai mare sinceritate că e ca un frate pentru mine, poate fratele pe care nu l-am avut niciodată. Am o soră și o iubesc super mult, dar între noi doi e totuși un istoric pe care nu îl pot nega. Din acest motiv îi spun ,,dude’’ (expresia se referă la faptul că îmi este ca un frate).

Probabil că până acum am arătat suficient de bine că viețile noastre erau destul de strâns legate, uneori cam prea legate. Și chiar dacă îl văd strict ca pe un frate acum, acest lucru  a presupus multă muncă și zeci de ore de terapie, timp și distanță care mi-au dat o altă perspectivă, una mai bună și mai sănătoasă asupra relației noastre de prietenie. Acum 2 ani nu aș fi putut scrie acest lucru despre el, deoarece nu aveam maturitatea necesară, dezvoltarea personală și nici cuvintele ca să pot exprima ce simt. Pe scurt, acum 2 ani trăiam un iad emoțional în această prietenie care îmi doream să se termine (iadul, nu prietenia; sper ca a fost clar).

Deci, o să spun despre începutul sfârșitului și anume Mișcarea Ceva Diferit. Mișcarea Ceva Diferit este și va rămâne proiectul nostru. O să subliniez și îngroșez al nostru cu riscul să se supere pe mine. A fost o idee pornită în urma unei conversații la telefon în care spuneam că avem nevoie de o platformă în care să nu ne mai victimizăm constant despre cât de grea e viața, ci să venim cu soluții practice și să promovăm psihologia pe înțelesul tuturor. Am creat site-ul împreună, amândoi am lucrat mult la el. Amândoi am ținut la el. Amândoi am crescut cu el.

În timp, însă, creșterea și dezvoltarea mea personală mi-a scos la lumină probleme legate de exprimarea proprie pe blog, de frica lui de a mă judeca, de faptul că mă simțeam inferioară în raport cu prietenul meu cel mai bun. Acum știu că mă simțeam inferioară față de el și în viața personală– mi se părea că nu evoluez la fel de repede în terapie, că orice fac parcă nu sunt okay pentru că nu am o viață așa de perfectă precum a lui. A fost o comparație pe care amicul meu nu a făcut-o, probabil, niciodată, dar am făcut-o eu. Aveam multe sentimente pentru el la vremea respectivă, sentimente de iubire care mă împiedicau să văd că mă abandonam pe mine, că îmi ignoram părerile, vocea interioară și tot ce însemnam eu ca om pentru că am vrut să îl ajut și să îl protejez pe el să nu sufere.

Nu e de vină pentru toate acestea pentru că nu a știut cum mă simt. Nu am ascuns în mod deliberat ce simțeam, cred doar că am eșuat în a fi vulnerabilă cu amicul meu pentru că nu am știut cum să fiu. Și pentru că mi-a fost frica să distrug viața pe care, în mintea mea, ne-o creasem împreună. Aici mă refer la platformă, la prieteni și grupurile comune, la toți cei care aveau să sufere pe lângă, dar, probabil cel mai mult, nu puteam suporta ideea că aș fi putut vreodată să îl dezamăgesc pe el. În timp, însă, problemele de care vorbesc nu au mai putut fi ignorate de mine. Faptul că eram un people-pleaser, că îi eram mai mult terapeut decât prietenă, că îmi negam sentimentele, dar cel mai tare faptul că propriul meu abandon de sine s-a transmis în platformă prin frici de a posta anumite articole, prin autocenzură și lipsă de exprimare. Lucruri pe care, din nou, el nu le-a știut. Și au fost aceste probleme care s-au construit în ani de zile și care au dus la o criză de furie ce m-a făcut să îmi cer drepturile. Nu am realizat nici măcar atunci că din perspectiva lui faptul că îi ceream să îmi treacă platforma pe nume era o chestie logistică care arată că nu îl apreciez și îl exclud din proiectul pe care l-am creat împreună. În interiorul meu, în schimb, erau o mie de lucruri adunate care nu s-ar fi putut transmite vreodată clar printr-un mesaj pe Facebook. Am zis eu ceva vag despre importanța de a fi autentică și nevoia de exprimare, dar la cât de tare l-am rănit atunci nici nu cred că a procesat ideea aceasta. Deci, în concluzie, s-a ajuns, din întâmplare mai mult decât din intenție, să fie platforma mea. Am vrut doar să mă pot exprima autentic, dincolo de barierele pe care le aveam datorită presiunii puse pe prietenia noastră ca eu să fiu bine și să ,,îmi treacă o dată sentimentele romantice’’. 

Am încercat să discut și să explic ulterior, când s-au mai calmat apele. Nu cred că am reușit să o fac suficient de bine și cred că nici nu știam cu adevărat ce simt. În acel punct eram atât de dependentă de aprobarea, susținerea și suportul lui emoțional încât atunci când am auzit că pleacă din echipă, totul în mine s-a dezintegrat, de parcă nu puteam respira aer fără el. Da, sunt extrem de conștientă cât de disfuncțional sună acum și cât de dependentă eram. În plus, nu puteam nici comunica bine cu el, tot ce făceam era să mă rog și să insist să se întoarcă în echipă și să mai fim măcar prieteni. Mi-am sunat toți amicii apropiați și ei mi-au ascultat zecile de telefoane despre această situație (pe această cale vă mulțumesc, uneori nu știu cum mă suportați). Scriam în jurnale, mergeam la terapie și simțeam că totul din interiorul meu se distruge încet. Am ajuns să mă rog (și nu exagerez când spun acest lucru) ca să ne salvăm prietenia printr-o minune de la Univers pentru că un prieten comun mi-a zis, citez ,,să îți faci mătănii, nu ai idee cât de nervos e pe tine.’’

Oricum, da, rescunosc, eram super disperată pentru că toate fricile mele de abandon au devenit, în sfârșit, realitate. El chiar m-a abandonat în proiectul nostru pentru că simțea că eu l-am exclus (toți avem aici frici de abandon, v-ați prins voi). Iar acum, riscam să pierd și această prietenie la care țineam enorm.

Povestea are, totuși, un final parțial fericit. I-am luat un cadou super fain de ziua lui împreună cu un grup de prieteni și așa prietenia noastră a început să își revină cât de cât. Nu a fost deodată, a fost treptat și încă și acum simt că mai lucrez la anumite tipare care cred că pot fi îmbunătățite (hint – să fiu mai vulnerabilă am reușit în ultimul timp, deci sunt mândră de mine). E un proces constant, pas cu pas, dar ce simt acum, 2 ani mai târziu este că am învățat foarte multe din această situație.

Am învățat să fiu mai independentă. Să am curajul să îmi exprim părerea și să spun ce simt. Să setez limite atunci când e nevoie. Să comunic lucrurile din timp înainte să se adune și să ,,explodez într-o criză incontrolabilă de furie’’ (care a fost și ea utilă în felul ei). Cred că încă învăț să fiu mai vulnerabilă cu el.  E mai simplu să fac pe psihologul decât să spun ce simt și mai observ uneori această tendință, dar am învățat cum să pun limite dacă e prea mult pentru mine. 

Am realizat că e în regulă să avem perspective diferite asupra unor situații, că nu vom rezona de fiecare dată cu toți oamenii și că cei din exterior se pot uita de multe ori la aspectele de suprafață fără să vadă ce este în interior. Știu că nu sunt perfectă și am acceptat acest lucru. Iar, din fericire, am realizat că, în final, pentru că suntem două capete tari, ne-am fi ciondănit pe platformă oricum și ajungeam la aceiași concluzie – că nu putem lucra la un proiect așa de complex împreună în care eu îmi pun inima pe tavă și simt că el judecă acest lucru. E o barieră psihologică de a mea, știu, dar acum mă simt mai liberă să spun ce cred și simt; poate să fac platforma mai puțin perfectă, mai umană, așa cum îmi place mie să spun.

Pe calea aceasta, îmi cer din nou scuze față de el pentru ca poate nu am putut sau nu am știut cum să fac lucrurile mai bine în această prietenie. Uneori simt că poate nu sunt o amică destul de bună, destul de inspirațională sau atât de empatică pe cât ar trebui. Poate uneori sufăr și am drame, sunt prea sensibilă și afectată de orice. Sau poate sunt prea directă sau nu comunic suficient de bine atunci când este nevoie să o fac. 

Cu toate aceste situații lăsate în spate, el este în continuare prietenul meu cel mai bun de 13 (hihi :D) și îi mulțumesc pentru tot ce m-a învățat până acum. Și chiar dacă nu vrea să o audă, pentru mine mereu va face parte din Mișcarea Ceva Diferit. Atunci când atingi cu adevărat pe cineva, mereu vei avea o bucată din sufletul acelei persoane, așa că tot ce fac eu este să iau toate lecțiile învățate de la el și să le dau mai departe lumii.

Cu mare drag,

Mădă ❤ 

P.S. Următorul articol va fi despre furia mea la care îmi doresc să îi dau o voce. Deci, fiți pe fază!

Susține Mișcarea Ceva Diferit!

Dacă acest articol te-a mișcat,

Dă-l mai departe,

Să fie și altul ajutat!