#CevaDiferit

,,Nu există efort fără greșeală și neajunsuri, nu există triumf fără vulnerabilitate.’’ – Brené Brown

Am fost crescută cu idei greșite despre cine ar trebui să fiu și cum ar trebui să fiu. Idei care mi-au indus în minte că e nevoie să am habar în fiecare situație despre cum să mă comport și cum să reacționez, de preferabil să nu fac nicio greșeală. Cu aceste idei m-am dus în lume… un om destul de imperfect, după cum vă puteți da seama; iar ideile mele s-au lovit de o realitate contrară. O realitate în care nu mă descurcam perfect în fiecare situație. 

Ca și profesor mi se puneau întrebări suplimentare la care nu știam răspunsul, dar mi-a fost frică să admit că ,,nu știu’’ (pentru a nu fi văzută drept mai puțin competentă). Ce am putut să spun de fiecare dată a fost – ,,voi căuta ceva pe tema respectivă pentru ora viitoare’’ (și chiar mă țineam de cuvânt :D). În timp, am înțeles, deși presiunea să fiu atotștiutoare era mare, că sunt în primul rând un om imperfect și apoi un profesor. 

Cel mai tare a durut când mi s-a zis în timpul orei: ,,dumneavoastră sunteți profesoara, ar trebui să știți’’. Cred că atunci am înțeles care  era așteptarea din exterior –  să fiu perfectă, să fiu deasupra celorlalți și să livrez un conținut 100% perfect. Atunci a fost prima dată când am început să procesez acest lucru. A doua zi m-am întors la clasă și am transmis un nou mesaj – ,,fac tot ce pot mai bine, încerc să vă ajut; sunt doar cu câțiva ani mai mare decât voi, dar nu îmi cereți să am răspunsurile la toate întrebările fiindcă nu le am; Sunt profesor, dar sunt și om în același timp și singura diferență dintre mine și voi este că am niște informații pe care le livrez; dar în clasa aceasta și la ora aceasta suntem în primul rând oameni. Sunt un om imperfect și după sunt profesor. Și la fel sunteți și voi – oameni imperfecți și după elevii mei. Nu îmi cereți să fiu perfectă pentru că nici voi nu sunteți. Am fost vulnerabilă cu voi pentru că am simțit nevoia să vă spun acest lucru – fac tot ce pot mai bine și sunt deschisă la feedback acolo unde este nevoie. Poate nu fac totul așa cum vă doriți, spuneți-mi de ce aveți nevoie și haideți să vedem ce aș putea îmbunătăți ca să fie mai bine pentru toată lumea.’’ 

Am primit ulterior feedback legat de ce să schimb, dar și despre lucrurile care funcționează pentru elevii mei. A fost mai bine. Și mereu îmi întreb elevii ce îi ajută și de ce au nevoie, avem o comunicare deschisă. Țin cont, pe cât de mult posibil, de faptul că au o viață personală și înafara școlii. Nu le dau teme exagerate ca să aibă și ei o viață și pot înțelege când au o zi proastă. La mine la oră se comunică deschis despre fobii, despre lucruri pe care le putem schimba în societate, despre probleme psihologice, despre relații și dificultăți personale (puse și în contextul materiei predate, bineînțeles). La mine la oră se discută despre importanța sănătății mentale în viața noastră, motiv pentru care unii dintre elevi au cerut ajutor de specialitate pentru problemele lor. Și cred că e bine. Vulnerabilitatea, empatia și deschiderea spre comunicare ajută elevii să aibă încredere, să simtă că cineva îi ascultă și îi înțelege, că nu sunt singuri. O atmosferă de siguranță la clasă în care putem oferi feeback și să se țină cont de părerea noastră este esențială.

Uneori, recunosc, nu mă simt un profesor destul de bun și mă întreb constant ce să fac mai bine. Cer opinii și păreri din partea coordonatorului, feedback din partea elevilor și îmi dau silința să îi susțin pe fiecare în parte. Fac tot ce pot. Nu sunt perfectă, dar îmi dau silința să lucrez la mine și să fiu mereu un profesor mai bun.

În rolul de consilier școlar, am avut momente în care mi-a fost frică să admit atunci când nu știam cum să abordez un anumit subiect. M-am închis de multe ori în mine și am încercat să par superioară și extrem de competentă (deși am cunoștiințe, în acel moment nu mă simțeam așa). Nu m-a ajutat. Poate am câștigat în aparență, dar am pierdut din conexiunea emoțională cu persoana respectivă. Până într-o zi când am admis sincer și deschis:,,nu știu ce să îți spun pentru că mi se pare dureroasă toată această situație; vreau doar să îți validez în primul rând tristețea și durerea.’’ Am făcut o pauză. M-am gândit și i-am răspuns ulterior – ,,hai să vedem totuși ce ai putea face mai bine sau cum să răspunzi mai echilibrat la situație și cum să îți procesezi emoțiile.’’ Nici acum nu știu dacă am răspuns suficient de bine, dar după ședința de consiliere, persoana mi-a mulțumit pentru că am ascultat-o și i-am oferit strategii de gestionare a situației.

După multe ședințe de consiliere, am admis că nu am răspunsuri la toate dilemele vieții. Am recunoscut că doar încerc să fac ceva mai bine pentru ceilalți și să fiu lângă ei în situații dificile. Nu am soluții pe care să le scot din mânecă despre cum să gestionezi moartea traumatică a cuiva, nu știu cum să faci față la un divorț atunci când te uiți la mine cu ochii aproape în lacrimi (și mie îmi vine să plâng) sau cum să fac lucrurile mai simple când tatăl tău este la război în Ucraina. Nu am trăit situațiile acestea niciodată, dar încerc să fac ceva mai bine ca om și după ca și psiholog. Am impresia că de multe ori simplul fapt că ascult face mult. Simplul fapt că sunt acolo ajută. Și apoi urmează tehnicile și lucrurile care țin de consiliere, dar ele sunt pe locul 2. Cel mai important lucru pentru mine este să dezvolt o relație bazată pe empatie, acceptare necondiționată, încredere și colaborare cu elevii mei.

Mi-a fost frică să fiu vulnerabilă ca profesor și psiholog. Am crezut că e greșit să fac acest lucru. Mi-a fost frică să fiu vulnerabilă și ca scriitoare. Am crezut că e greșit să postez articole vulnerabile pe blog pentru că lumea o să mă judece că sunt psiholog. Am scris articole seci și goale emoțional, articole despre vulnerabilitate, dar lipsite de orice urmă de vulnerabilitate. Articole care sună ca un manifest despre ce am putea face mai bine, dar cu care eu nu mă conectez emoțional. Și dincolo de scris, mi-a fost frică să fiu vulnerabilă și cu unii prieteni. Nu am spus ce simt din frica de a fi judecată sau considerată mult prea sensibilă… până când nu am putut să mai ascund ce simt în interior și mi-am exteriorizat părerea prin crize de furie. Și deși s-a rezolvat problema, eu încă nu consider că am procedat sănătos emoțional.

Fuga mea de vulnerabilitate nu a fost utilă. Aș fi preferat orice pastilă decât să admit că am nevoie de ajutor. Mi-a fost rușine să merg la terapie sau să admit că am nevoie de ghidaj suplimentar în anumite contexte. Am vrut să cred că nu am nevoie de ajutor, dar tot ce am făcut a fost să mă rănesc mai mult – pe mine și pe ceilalți.

Am observat că alții mă iau drept exemplu de cum să se comporte. Voiam să le spun să își găsească modele mai bune, fiindcă eu nu mă consider un model de urmat în fiecare situație. Eu nu mă ridic la aceste standarde. Acest lucru iar a pus presiune pe mine să fiu perfectă, dar nu sunt. Nu sunt un profesor perfect – nu am răspunsuri la toate întrebările, nu știu de fiecare dată cum să predau mai bine și mereu îmi pun întrebarea dacă fac lucrurile suficient de bine. Nu sunt un consilier școlar perfect – nu am răspunsuri gata pregătite la toate dilemele vieții, dar încerc să fac tot ce știu și pot, sperând că este suficient de bine. Nu sunt un prieten perfect – uneori iau glumele prea personal, interpretez mesaje, am crize de furie, nu țin de fiecare dată cont de părerea celuilalt și îmi place să am de cele mai multe ori dreptate, dar realizez atunci când greșesc și încerc să îmbunătățesc tot ce se poate. 

Nu sunt o scriitoare perfectă sau un exemplu suficient de bun pentru Ceva Diferit- am o platformă pe care nu știu cum să o gestionez mai bine, mă tem la fiecare articol pe care îl scriu că nu spun ceva suficient de ,,wow’’, mă tem constant să nu îi dezamăgesc pe cei din jur, dar în final fac tot ce pot mai bine. Nu sunt un om perfect.

Sunt totuși un om care merge la terapie și își asumă partea lui în orice situație, singura parte pe care și-o poate cu adevărat asuma. Și sunt un om care deși ar preferea o mie de pastile decât să simtă intens fiecare emoție sau rană, stă și le simte fără să mai fugă. Nu vreau un ,,easy fix’’ pentru o viață grea, vreau să cred că pot face față provocărilor și că Dumnezeu (sau în orice forță am putea crede) nu îți dă mai mult decât poți duce. Încerc să fac față provocărilor pentru că în viață putem face lucruri grele, nu doar lucruri simple. Scopul nu este să trec pe deasupra unei situații, ci prin ea, cu procesări emoționale de adâncime, exact așa cum este firesc să le fac.

Îmi e frică să postez articole când sunt rănită – că poate nu ies suficient de ,,inspiring’’, iar acum admit că sunt foarte rănită pentru că mi-aș fi dorit ca unele situații să se încheie altfel. Am avut așteptări prea mari care nu s-au concretizat, dar e okay, viața merge înainte. Și dacă este ceva ce iubesc să fac este să scriu și să pun totul din mine pe pagina albă. Nu știu dacă sunt inspirațională pentru ceilalți. Știu doar că sunt vulnerabilă și rănită și uneori dezamăgită de mine. Aș vrea să fiu perfectă, dar nu sunt. Sunt doar umană. Dincolo de rolurile de profesor, prieten, deținător de platformă, model de urmat, sunt doar un om… și cam atât. Și ceea ce știu cu siguranță este că sunt mult mai vulnerabilă decât în trecut. Eu cred că fac ceva mai bine – să mă opresc din fugă și să simt, dar aceasta este doar povestea mea și nu pot spune nimănui ce să facă. Dacă tu simți că te inspiră și te ajută, feel free to share. Am fost doar vulnerabilă. Am fost doar un om imperfect.

Cu mare drag,

Mădă ❤ 

Susține Mișcarea Ceva Diferit!

Dacă acest articol te-a mișcat,

Dă-l mai departe,

Să fie și altul ajutat!