#CevaDiferit

Disclaimer

Dragă cititorule,

Dacă mă urmărești de mult timp și știi cine sunt, vreau să îți mulțumesc pentru suportul și susținerea de până acum. Dacă ești pentru prima dată pe pagina mea, bine ai venit și mă bucur să ne cunoaștem.

Vreau să încep acest articol prin a spune că ceea ce urmează este despre experiența mea subiectivă – emoțiile, gândurile, sentimentele, frământările mele în raport cu anumite evenimente pe care le-am trăit. Nu cred că există oameni 100% buni sau răi, cu toți avem calități și defecte. Articolul meu nu este despre blamarea sau atacul la persoane și o să rog fiecare cititor să aibă empatie, compasiune și înțelegere față de cei din jur. Promisiunea mea a fost mereu ca scrisul și arta mea să fie despre sinceritate, vulnerabilitate și empatie. Astfel, povestea aceasta a fost scrisă după ce am încheiat un capitol din viața mea, în intensitatea emoției pe care o resimțeam atunci. Știu că unii mă vor judeca pentru tot ce cred și simt, dar în același timp știu și că cel mai important lucru este să rămân autentică față de mine și arta mea. Am avut nevoie de mult curaj să postez asta și poate că o să îmi vină să îmi închid telefonul câteva zile după (haha, jumătate de glumă) și să mă ascund. Dar sincer, sper, din tot sufletul ca aceste cuvinte să inspire pe cineva căruia îi este greu să spună ,,stop!”, care se află în impas, care nu știe dacă să rămână sau să plece. Am fost și eu acolo cândva și da, chiar cred că e greu să pleci din locuri în care ți-ai pus toată inima. În același timp, e mai greu să stai și să te distrugi în fiecare zi. Sper ca acest articol să te inspire spre o viață mai bună. Poate o să mă inspire și pe mine să cred în ceea ce scriu mai mult decât am făcut-o vreodată.

Uneori relațiile pot ajunge să devină toxice atunci când ne schimbăm, oamenii evoluează în direcții diferite, au divergențe de opinii și valori. Este perfect în regulă. Nu e nimeni bun sau rău, e pur și simplu, șirul vieții. Acest lucru, însă, nu schimbă cu nimic trăirile tale legat de cât de greu ți-a fost și necesitatea validării, exprimării, înțelegerii acelei emoții. Deci cu toată frica din lume, aduc în prim plan azi curajul să mă exprim.

Curajul de a te alege pe tine. Eliberarea dintr-o relație toxică

‘’They called it bravery. I called it suicide… and I’m still not sure which one of them it was.’’

Introducere 

Am reflectat mult timp dacă să postez acest articol, fiindcă inițial l-am numit ,,nimic inspirațional în asta’’, dar prietenii care l-au citit au spus că merită publicat din simplul fapt că poate ajuta persoane care se regăsesc în situația mea. Acestea fiind spuse, consider că uneori este nevoie de curaj să lași în spate relații romantice și prietenii în care nu te mai regăsești, care simți că rup bucăți din tine, persoane cu care nu te poți exprima așa cum îți dorești și să fii cea mai autentică versiune a ta… și nu cred că e nimic greșit sau demn de blamat în acest lucru. Nu datorezi explicații nimănui despre viața ta și alegerile proprii. Nu e nevoie să te justifici legat de ceea ce faci și mai mult de atât, nimeni nu trăiește viața în locul tău, deci, în final,  nu văd nimic de blamat în a face ceea ce este cel mai bine pentru tine. Îmi rezerv dreptul de a dezamăgi pe oricine, atât timp cât nu mă abandonez, rănesc sau distrug pe mine. Și oricum, nu vin oamenii din jur să trăiască viața mea sau să sufere în relații în locul meu, așa că pot spune că eu sunt mândră de deciziile mele și mi le asum pe toate. 

Aceste rânduri au fost scrise la cald și în momente în care aveam emoții intense și foarte multă durere. Astfel, ele vor fi lăsate neprelucrate ca să ilustreze durerea pe care am simțit-o, neputința, furia, anxietatea și dezamăgirea din acel moment. Nu cred că poți să ai curaj dacă nu îți dai voie să simți toate emoțiile acelea dureroase și totuși, să alegi să faci ce este cel mai bine pentru tine în final. Consider că nimeni nu merită să trăiască în anxietate și frică constantă, sentimentul de a fi lângă o persoană care nu te face să te simți în siguranță, lângă care ai senzația că mereu poți fi trădat, mințit și că ți se ascunde adevărul. Acestea fiind zise, propun să începem.

Nimic inspirațional în asta

Am plâns o zi întreagă. Simțeam că toată camera în care sunt mă strânge și nu mai pot să respir. Am avut anxietate și îmi bătea inima cu putere. În mintea mea se învârteau gânduri legate de cât de puțin însemn, cât de puțin am fost apreciată și valorizată. Din nou și din nou până seara târziu. Nu am mai putut. Mă săturasem să mai trăiesc așa. Am zis că trebuie să termin totul și să trag linie. Ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit era să ajung să trăiesc în anxietate constantă. Așa că am luat decizia să las totul în spate. Am rugat persoana respectivă să păstreze distanța față de mine, dacă oricum sentimentele mele nu contau și părerile mele nu contau, ce rost mai are să existe o legătură cu cineva? Nu puteam fi genul de femeie deprimată care să aștepte să o salveze prințul pe cal alb (care și așa există doar în povești). Eu mă iubeam pe mine. Eu făceam terapie. Eu evoluam. 

Nu aveam nevoie de nici un alt erou masculin în viața mea, aveam nevoie, în sfârșit, de mine. Am zis toate acestea cu ochii în lacrimi și am terminat o legătură cu o persoană foarte importantă pentru mine. Să spun că a fost simplu, aș minți. Să spun că a fost greu, aș minți din nou… și pentru că adevărul a fost oricum coloana mea vertebrală și valoarea care m-a determinat să fac acest lucru, o să spun adevărul – a fost ceea ce simțeam că trebuie făcut. După ani de zile de eforturi în care nu m-am simțit valorizată suficient, de terapie pentru a face lucrurile să fie mai bune (deja să săturase terapeuta mea de discuțiile astea), de conversații peste conversații în care puneam limite, în care spuneam de ce am nevoie, în care îmi ceream drepturile, am simțit în interiorul meu că e gata.

Și nu consider că am fost perfectă nici eu. Știu că am făcut greșeli. Uitându-mă retrospectiv, realizez că am investit prea mult. Că aveam anumite viziuni și valori diferite care nu se puteau reconcilia și că era responsabilitatea mea să plec atunci când observam că nu primesc ceea ce am nevoie. 

Realizarea ca relația se va încheia, nu a fost instantă. A fost una treptată. Vedeam tot mai mult cum mă îndepărtez de versiunea mea veche, că devin mai sănătoasă emoțional, că las în urmă tipare toxice. Am ajuns la terapie să spun ,,mă simt singură în relația aceasta, atât de singură…’’ și cred că adevărata tragedie este să te simți singur când ești cu celălalt. Am ajuns în terapie să spun la un moment dat ,,am reușit, în sfârșit ne înțelegem’’ doar ca să mi se arunce un ,,Mădă, tu te-ai schimbat foarte mult, dar tiparele care te deranjează pe tine la el par aceleași. Îți apreciez munca și devotamentul și determinarea de a rezolva lucrurile, dar oare resursele tale nu ar merita să se ducă în altă parte? Cred că aveți valori și viziuni diferite.’’

Și a durut să realizez că mă schimbasem, muncisem enorm și oferisem tot ce puteam din mine ca lucrurile să fie mai bune în timp ce celălalt mă mințea, se mințea pe el, îmi ascundea adevărul, spune lucruri urâte despre mine către cei din jur dar fără să aibă o conversație responsabilă și asumată față de ceea ce îl deranja, avea pretenția să îl înțeleg și să îl iert constant indiferent de situație și context și să fiu tot eu umărul pe care se plânge și suportul emoțional perfect chiar și dacă eu eram cea rănită. Dar emoțiile și sentimentele mele nu au contat. Durerea mea nu a contat. Tot ce am trăit eu în mod ultim nu a contat pentru celălalt, doar el a contat. Dacă am încercat să am discuții cu persoana în cauza să terminăm lucrurile amiabil nu s-a putut, ce pretenții să mai am în rest? Când trimit mesaje plângând și după o legătură de ani de zile sunt tratată cu răceală și indiferență și nu mi se răspunde la nimic, nu știu ce așteptare ar mai fi necesar să am din partea persoanei. Am înțeles în final că sunt oameni care nu își pot asuma partea lor de vină atunci când rănesc pe cineva și e mult mai ușor să fugi, să te ascunzi, să nu discuți decât să dai piept cu realitatea în care acțiunile tale au cauzat suferință. 

Și doar pentru că spun ce simt nu înseamnă că mă victimizez. Acest lucru o zic oamenii care nu au curajul și deschiderea emoțională către ceea ce trăiesc. Spun ceea ce simt ca un exemplu de a realiza că suferința oamenilor este reală și că indiferența nu cred că este soluția problemelor noastre. 

La final, am înțeles oricum. Am înțeles că trebuia să plec și de ce trebuia. Am înțeles că eu am fost persoana care a tras și a depus efort și în momentul în care am lăsat totul din mână s-a și dus totul. Am înțeles că am dat mai mult decât am primit în repetate rânduri. Suferința mea a ajuns atât de puternică încât s-a atins pragul de saturație și am simțit că mă sufoc. Nu am simțit că a pleca a fost o alegere deoarece pentru mine nu a mai existat alegere. Nu mai puteam să rămân să mă distrug constant. Am ales să mă iubesc și să mă valorizez pe mine. Am ales să știu ce merit. Am ales să îmi zic eu povestea. Am ales o lume în care eram pregătită să fiu blamată și atacată la fiecare cuvânt și pas pentru că ,,o femeie puternică îndură, ea nu pleacă, ea luptă, ea face orice ca să salveze…’’. Eu nu am mai putut face orice. Eu nu m-am putut abandona pe mine. Nu mi-am putut sacrifica sănătatea mintală. Nu am mai putut să las în spate valorile legate de sensibilitate, empatie, grijă pentru oameni, adevăr și libertate. Foarte bine dacă alții pot, eu nu pot. Eu atât pot. 

Și am fost pregătită de o lume are să mă atace, să mă învinovățească, să mă blameze pentru deciziile mele , dar sincer, am zis că o să trăiesc și cu acest lucru atâta timp cât puteam ieși din acel chin constant de anxietate, dezamăgire, durere și abandon de sine. Din nevoia de a fi văzută și auzită și iubită de altcineva, am ales să mă iubesc doar eu pe mine. Atât s-a putut.

În schimb, nu am dat de o lume care să mă atace, am dat de o lume care să îmi spună că ,,am avut curaj, că sunt o inspirație, că inspir oamenii să se aleagă pe ei sincer și să lase trecutul in spate.’’ Am dat de o lume care mi-a zis că ,,meritam mereu mai bine și că am făcut atât de multe, dar nu pot schimba oameni’’. Am dat de o lume care mi-a zis ,,ar trebui să fii mândră de tine, ai avut atât de mult curaj, curaj să pleci după atâția ani.’’

Curaj nu ar fi fost cuvântul pe care să-l aleg eu. Inspirație? Nici pe departe. Nu știu cum poți să zici că ai curaj când tremuri din toate încheieturile și simți că îți distrugi viața. Curaj nu ar fi fost cuvântul pe care eu l-aș fi ales. Ei au zis curaj, eu am zis sinucidere. Ei au zis inspirație, eu am zis că puteam face ceva mai bine. Ei au zis că merit mai bine, eu am zis că încă nu știu să mă iubesc destul și m-am întrebat dacă meritam acea suferință. Ei au zis că e nevoie să fiu mai sănătoasă emoțional și să am grijă de mine, eu am zis că aș fi dat orice orice ca viața mea să rămână la fel. Dar că, nu mai puteam rămâne la fel. 

Ideea din mintea mea despre cum acea persoană ar fi putut face parte din viața mea se distrusese… și îmi arsesem toate podurile, toate modurile prin care mă puteam reîntoarce. Nu mai era drum înapoi fiindcă nu mă mai potriveam cu vechea mea versiune, deși nu eram încă complet cea  nouă. Mai erau părți din vechea eu care încă nu se vindecaseră și mai apăreau din când în când în peisaj. Totuși, eram mai mult o versiune mai nouă și mai sănătoasă  cu tipare mai bune în relații, motiv pentru care nu mă mai potriveam cu vechiul stil de gândire și inevitabil nu mă mai înțelegeam cu el. Evoluasem. În timp ce el a rămas cu multe tipare la fel… sau a mers în altă direcție. Și am decis să mă aleg și să mă iubesc pe mine, ceva ce trebuie să fac acum mult timp, de la bun început…în loc să aleg abandonul de sine ca să nu pierd o relație, o relație care și așa mă distrugea de fapt. 

Deci, m-am abandonat pe mine ani de zile pentru o relație toxică. Cam așa sună povestea, presupun. Nimic inspirațional în acest lucru, așa-i?

Deși am ajuns la concluzia că este o lecție pentru oamenii care au tipare similare și fac același lucru. Și nu cred că a arunca mizeria sub preș, a ascunde adevărul, a spune că celălalt își dă filme și interpretează e o dovadă de maturitate emoțională. Gaslighting-ul și a nega realitatea cuiva este o dovadă de abuz psihologic și nu mă simt intimidată de strategii de genul care îmi invalidează trăirile și experiența de viață după ce doar eu știu cât am suferit și cât am plâns și cât am sacrificat ani de zile. În același timp, nu mă simt intimidată nici de comentarii legate de faptul că mă victimizez pentru că eu nu consider ca fac acest lucru. Îmi zic doar povestea și atât cu scopul de a arăta că dacă ajungi să te simți neapreciat, devalorizat, criticat și chiar desconsiderat pentru că te deranjează lucruri, dacă ceri și nu ți se oferă, dacă celălalt nu are capacitatea să te înțeleagă nu este de datoria ta să te justifici la nesfârșit. Sunt destui alți oameni care te pot înțelege și valida, iar strategiile de tipul evitare, gaslighting și negarea realității cuiva sunt problematice indiferent de tipul de relație pe care îl discutăm. 

Revenind la prezent, ei au spus că erau două drumuri din care eu puteam alege. Eu am spus că era doar unul – al meu. Un drum pavat cu autenticitate, exprimare liberă, poezie, iubire de sine și multă, multă încredere în mine și în intuiția mea. Am văzut viitorul plin de incertitudini și deschiderea spre tot ce îmi rezervă. O să fiu sinceră – nu mi-am dorit niciodată să îl pierd pe el, dar nu am mai suportat să mă pierd pe mine.

P.S. : Versiunea mea de azi ar modifica multe idei. Ar corecta paragrafe întregi. Ar zice tot ce se poate face mai bine. Dar știu că vreau să o opresc, lăsând vocea auzită a omului speriat care ia anumite decizii. Pentru că lecția pe care am învățat-o din toate acestea a fost una singură – curajul nu e despre lipsa fricii. E despre momentele de incertitudine, în care tremuri până în măduva oaselor și cu toate acestea decizi să mergi mai departe și să faci ce este mai bine pentru tine. Nu o să te placă toată lumea, dar la final de zi, e important să fii tu împăcat cu tine. Eu sunt împăcată cu deciziile mele. Sper ca și tu să fii indiferent de calea pe care mergi mai departe.

P.S 2: Poate prin ceea ce am scris, te-am dezamăgit, dar un lucru știu sigur, de data aceasta nu m-am dezamăgit pe mine. 

Cu mare drag,

Mădă ❤ 

Susține Mișcarea Ceva Diferit!

Dacă acest articol te-a mișcat,

Dă-l mai departe,

Să fie și altul inspirat!